Clișeu? Mai mult ca sigur. Dar atunci când credința nu încape din pricina neatingerii limitei intelegerii, noi cei făr’ de noima șabloanelor, îmbrățișăm un „să ai parte de tot ceea ce iți e util, nu neaparat ce îți dorești. Mulți ori puțini ani, e irelevant; cu folos să mânuiești giuvaierul!”.
Din păcate avem (și noi) slăbiciuni. Iată că în van trăim cu convingerea că în viață nu e loc de imperfecțiune, tindeam spre elitismul șubrezit de șabloanele și doctrinele – defecte profesionale. Da, suntem mici, poate insignifianți, dar de aici doar în sus putem continua?
Dăm curs cedând duioșiei sufletului dezvelită de divinitatea Crăciunului, pardon, a Nașterii Domnului și a noului an și ieșim din mall. Și abandonăm mai jos vria panaceu, semnată de unul de-ai noștri profani, insuficient de curajos pentru a-și iscali „slabiciunea”:
Când eram țânc, îmi făcea toate poftele cu deloc dieteticii și, în deosebi azi, atât de pervertiții cartofi prăjiți. Și nu erau congelați, doar prăjiți în untură. După 38 ani ai existenței pământești, la ai ei 96 ani bătuți în ajunul Crăciunului, pardon, în ajunul Nasterii Domnului, i-am așezat farfuria, lingura, șervețelul pe pad-ul care a înlocuit demult mușamaua, iar pe aragazul îngălbenit în decade mai lungi decât ale lui mandea, am încălzit ciorba de perișoare acrită (de noră-sa) cu borș de la Kaufland; ea de vreo 10 ani nu îl mai prepară. Nici cozonaci! „Nu mai merită truda, e mai ușor să cumperi… Și bătrânețea e oricum grea. Și urâtă, mamă, offf!”.
Am șezut alături urmărindu-i lingura aruncând stropi. Sorbea hrănindu-și împuținarea. Am bocit firescul vietii pământești și copilaria mea surprinsă într-un cadru alb-negru, semnat 14.11.1988. Închizând ușa, am sărutat-o pe frunte. Se pregăteste în pace pentru întoarcerea „acasă”. M-a întrebat de patru ori în trei minute ce face fii-miu și de ce nu l-am adus să-l vază. Ce binecuvantare sa părăsești lumea fara poverile conștinței și constienței!
Zambind sub soarele neîmblânzint al primăvăraticului decembrie, zbor un gând spre soră-sa – în noiembrie a suflat în lumânarea așezată lângă o altă sută topită. 101 lucizi, dar fara vlagă. Povară? Dar? Viață. Nici nu stiu daca au fost in lume sau din lume. Poate nici ele.
Vom reuși cândva să NU lăsăm pe nimeni să ne ne conducă viața?
Semnat,
Expeditor necunoscut
Muți, fără vreun răspuns coerent, dar zdruncinați emotional, dăm fila clipei, revenind la bază, la burtă și la sub pântec.
Roastbeef cu rucola și sos de muștar, galantină de curcan cu mozaic de piper, icre de știucă rafaello din brânzeturi fine cu meeișoare și nucă de cocos plus tartar de guacamole. Câteva dry-uri (destul de fine) și Collefrisio Pecarino trag după ele file de cod lângă piure de rădăcinoase ciliene, emulsie de mazărecu mentă și sos de șampanie. Mai mult beți crăpăm duo de vită wellington și pulpă de struț. A, da, au ajuns între timp și bagaboantele.
PS: Poșta electronica, Viber, WhatsApp, încă nu au învins virtuoasa cutie poștală ancestrală. E încă robustă, rezistă, fiind plină nu doar cu organe genitale s-au facturi.
Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Ekaterinei Shakharova și a fost preluată de pe Unsplash.