În vara anului trecut revin în garsonieră după un weekend prelungit pe care nu-l pot uita vreodată. Hotel de lux, SPA, companie la înălțime, vin roșu pe sprânceană ales, amor nebun.
Ca în tot și-n toate, a bătut la ușa vieții decontul aferent paradisiacului. Găsesc geamul cabinei de duș țăndări împrăștiate în bruma asta de baie și prin aproape tot restul garsonierei. O țigară, două, fumate șezând pe canapea mă duc spre caiet și pix: până în decembrie ai Providentul, în aprilie 22` închei ratele smartului luat acum doi ani și a vacanței din vară de la Costinești. O cabină de duș? Cea mai de căcat ieftină pleacă de la 1 000 lei. Manopera? Măcar jumătate.
De atunci s-au prelins opșpe` luni de spălat la încheieturi în spațiu deschis. Și hectolitri de apă de apă, pe care spre nimicnicia mea nu am îmbuteliat-o pentru însetații din Africa Neagră. Găleți întregi strânse și aruncate în budă, mopuri forjate și stive de lavete. Plus că a ruginit și mașina de spălat, dar încă duce.
Cu o brumă de bani adunată cu sârg și un (alt) Provident întins pe un an dau iama în bricolaje, cumpăr nestemata. Și mă pun pe telefoane după specialiști – nu-mi permit să-i numesc instalatori. Alte două luni scurse așteptând promisiuni deșarte și recomandări. Dar se aprinde lumina când de pe azi pe mâine salvatorul meu și al garsonierei sună la interfon. Pare ireal. În carne și oase descinde unul accesorizat cu unelte extraterestre. PS: Ieri la telefon era o echipă.
La 9:30 dă prima cazma. Din peluză se vede așa: demontează cada veche, deșurubează treimea de geam rămasă în picioare, pune altă cadă și alte geamuri, o dâră de silicon și, eventual, mizilicuri. Îl întreb dacă are nevoi. Îl las, am de muncă. Plec … mai încolo, mă mufez la telemuncă.
Telefonul îmi sună mereu, mailurile curg și ele, primesc aprobările după re-re-re-re-reveniri către juma` de firmă, fosta îmi scrie că și-a rupt o unghie, parte din flotă are ITP-ul expirat, iar petrecerea de la final de decembrie bolborosește și ea pe esplanada corporației. O zi normală la forjă. Plus solicitările foarte dese, metronomice, ale meșterului: ține aici, hai puțin, dă-mi șurubul, nu am silicon, „de ce nu ai luat pe drept?”, „de ce e sticlă și nu …?”. Omu` s-a desăvârșit vorbind cu el însuși mai mereu, găsind toate punctele slabe ale pieselor, greutățile muncii sale și ale vieții, în genere, mustăcind înjurături.
La ora 14 mă anunță că e gata, cu detaliul că ușa nu se închide. Mă convinge că niște tâmpiți au proiectat prost cabina iar dobitocii de faiantiști au zbârcit-o finisând peretele oricum ondulat. Sun la bricolaj, cer îndrumare… Nu se poate returna, deja a fost utilizată. Degeaba întreb ce ar face ei în locul unuia care nu are tangență cu domeniul. Îmi răspunde robotic să mă adresez departamentului nu știu care pentru a primi suport în cel mult 24 h. Deja-s fazan.
Și pentru că m-a ajutat Manole să (îmi) montez(e) indispensabila, de la el pentru mine, îmi ia doar 700 lei. Cobor la vecina și împrumut 200. Pleacă omul (fără să strângă mizeria lăsată la locul faptei, se știe) dând din cap, necăjit tare pentru osteneală.
Rămân în ușă privindu-l lung, sleit … Ce bou sunt! Câștig 214, 29 lei pe fiecare zi lucrată lejer 8 ore. A nu se confunda cu lejere. Dar viața e făcută din micile bucurii. De mâine tot NU mă răsfăț cu un duș ca lumea.