Pandemicii trecuți le-au venit mănușă maiștrilor și mai ales necalificaților vopsiți după două ploi. Azi, cei de atunci, poartă blazon sofisticat, ca CEO, CFO și alte obscure șefii după două cursuri la distanță. Sau trei.
Cheltuielile mamutului autohton au fost duse spre un zero magnific, resursa umană repudiată și trimisă în sânul baștinii printre plozi gălăgioși conectați la pseudoșcoală, socrii blocați în vremuri imemoriale, căței și purcei îngrămădiți la marginea urbei fostă muncitorească, în 40-50 mp.
Pentru corectitudinea declarațiilor de presă și păstrarea unui trend aidoma transhumanței nu au mai sudat echipa, arborând înțelept peste borhot un altul – Teambuilding (i se spune producție) de o calitate înfiorătoare, dar cu mesaj.
Gulerele albe au fost și anul ăsta perfect apretate. În locul bețivănelii și orgiei de final de săptămână mi-au mărit prima. Poate și celorlalți. Cu 50%. A atins 75 lei. Vis! Iar noi ăia care divinizăm Frankeul și umplem scrumierele am sărbătorit depășirea obiectivelor.
Obișnuiți cu greutățile (corporației) încă din perioada de probă am empatizat cu qatarienii care fac în perioada Cupei Mondiale economie la energie electrică, cu vesticii și nord-americanii cărora li s-a arătat becul, aprins, doar ieri. Am plecat să spargem prima.
Ne-am săturat de Babanul băut în ultimii ani, am ajuns la umbra bacoviană a Casei Poporului. Cureaua bine încinsă la ultima gaură, la șira spinării. Chibzuiți exemplar am băut o poșircă de nedescris (i se spune vin fiert), un langoș simplu (umbra de compoziție implica cost suplimentar) și, main course: doi cârnați unsuroși, o chiflă și un castravete cică murat. Desertul, o plimbare a la pescuit, cu bala în colțul gurii, printre turtă dulce, kürtős rahat și alte nestemate, ne-a mângâiat retina cu luminițe palide, un brad puțin mai înalt decât un țânc de grupa pregătitoare și multe baloane multicolore aruncate așezate pe caldarâm de semeni multicolori. Haine pestrițe, nu ten. Atmosfera crăciunului dâmbovițean e desăvârșită de muzica perimată provenită din mai multe zări.
Lăfăiala gastronomică necesită și triferment, luat cu chetă la plecare. Iar după îmbrățișări ipocrite cordiale, Matei plătește STB-ul fiecăruia, a intrat în banii de gaz. Ce martir!
Linia întreruptă adesea și deloc în aliniament a tramvaiului 16 îmi grăbește digestia, îmi mută vintrele. Dar mă țin bine. Și mă rog să nu se rupă mastodontul.
Regret că peisajul și atmosfera pitorești nu sunt întregite de fularele cu Steaua și Dinamo. Cei câțiva pași rămași de la capătul lumii până acasă sunt și ei recreaționali:
Acolo este țara mea,
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!(?)
Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Todd Diemer și a fost preluată de pe Unsplash.