Rămas bun, Observatoru!

Noaptea-i târzie, intru în redacție posac și scârbit de hazardul care mi-a împodobit ziua.  Epocală e mărirea salariului cu două procente, după o latență de șase ani.

Din pereți răsună marșul funebru; îmi tot rotesc privirea prin obscuritatea luminii pentru a zări drapelul coborât în bernă. Sunt năucit văzându-l pe Observatoru. Aliura lui sauvage astă-dată e opacă, chiar ternă. Inima mai-mai că mi se oprește, omul bea ceai! E groasă!

Solemnitatea atinge paroxismul. Privesc sticlele cu vin și havanele neatinse, iar pe biroul neicusorului găsesc doar un bilet de autobuz, dus, spre Malaga. Trebuie să mă așez, picioarele tremură.

Lângă birou două boccele burdușite cu cărți, un caiet made in Greece, laptopul, colecția de pixuri și stilouri, basca, două tricouri, indispensabili, o periuță de dinți, o pereche de bocanci și două sticle cu vin. Cam asta e zestrea, plus o droaie de amintiri și trăiri intense în cele patru decade ale existenței sale.

În continuare nu-l pot deranja. Ce să-i spun? Repet, bea ceai! Mă apuc de scris pe Vama Veche – Prieteni, dau volumul spre maxim. Nimic, nu-i despre muieri! Continui cu I`ve No More Fucks To Give, tot degeaba; omu-i stană de piatră, privește în gol.

Creionul nu mă ascultă, gândul îmi zboară spre Andaluzia și traiul îndestulător pe care Observatoru îl va îmbrățișa de poimâine. Cules de căpșuni, îndreptat de banane, picolo, menaj, îmbăiat babe și alte munci prin care viața îi va fi mai liniștită. Cândva spunea că visează la un Matiz, mașina visurilor sale, sătul fiind de trotineta electrică, car sharing și I`Velo.

Trec patru ceasuri de o copleșitoare dezolare, nici nu ne-am privit ochi în ochi. El a băut trei căni cu ceai de tei, eu un pahar cu vin, cu greu. Până inspirația mă lovește – îi picur pe buze câțiva stropi din roze. Observatoru clipește, se îmbujorează, se lansează:

Mă retrag din Corporatistu. Nu mai am satisfacții scriind, bani nu facem oricum din căcatul ăsta, e doar o altă gură de hrănit. Angajatorul m-a cam pus pe făraș, logodnica tocmai s-a mutat de la mine. Cu plata chiriei și a utilităților dau din colț în colț lună de lună, viață socială am doar online; am ajuns să muncesc doar ca să trăiesc. În sensul de a mânca, oricum prost. Cu toată expertiza mea în științe rare nu reușesc să trec decât interviurile de la Kaufland și Lidl. Corporatisule, plec în sudul Spaniei. Economiile se vor duce pe o mașină de pregătit kurtos kolac și un proțap pentru shaorma. Pentru un și mai bine voi instrui copii și tineri în geoștiințe și astronomie. Îmi reneg trecutul, vreau să mă bucur de ce urmează după 40 ani.

Omu-i la ananghie, iar într-o asemenea situație se are doar pe el. Cine sunt să-i spun ce simt, ce să facă; orice? Nimeni, nu-mi permit. Contează că îl iubesc, că îmi este un intim, că am trăit alături de el cât pentru mai multe vieți? Poate. Doar eternele iluzii se vor perinda în continuare spre noi orizonturi până la final. Știu demult că singurătatea, nu însingurarea, e calea. Îi pot mulțumi Universului că mi l-a adus în cale.

Părăsesc redacția spre dimineață, fără a-l saluta, bâjbâind cu lacrimi în ochi pe străzile superbului București inert. Consum durerea exteriorizându-mă. Ce bucurie!

Observatoru, îți sunt recunoscător pentru că ai făcut parte din viața mea. Îți mulțumesc în special pentru agonia trăită lângă tine, frumosul și bucuria sunt firești într-o asemenea epopee. Dragul meu, plutește drept înainte!

Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Peter Lawrence și a fost preluată de pe Unsplash.

One comment

- Comentezi?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.