Între cer și pământ

Două zile în care telefonul s-a prăfuit într-un cotlon la poale de munte. După două zile înconjurat de câțiva oameni pe care prietenia e insuficientă pentru a descrie cum îi percep și îi văd. După două zile în care am îmbrățișat surogatul Afroditei. După două zile în care am suspendat timpul. După două zile … am revenit cu picioarele pe pământ.

Pentru că multinaționala îmi plătește leafa și implicit direcționează o căruță de bani unui sistem medical încremenit în negura timpului, iată-mă la triaj. Suntem 74 persoane apropiate fizic, dar distanțate social.

Ne asemănăm, toți, prin masca facială, fără excepție, albastră. Și prin cromatica hainelor; nuanțele sunt bacoviene, în ton cu vremea. Nici măcar certificatul verde, sau lipsa lui, nu ne departajează. Iar talonul de pensie din plasele de rafie și mobile banking-ul instalat pe smart-ul din rucsacul Lamonza relevă doar diferența de vârstă și de generații dintre noi.

Strâmb din nas, n-am fost învățat să aștept. Mereu tre` să fac. Desigur, alternativa constă în a mă înhăma la un al treilea job (sau freelancing-ul aproape utopic) pentru a suporta costurile recuperării medicale în regim privat. Eventual, dacă din leafa aferentă mai rămâne ceva, să pun deoparte pentru terapiile care vor urma inerentului burnout.

Pentru că minunatele comedii sunt rodul crâncenelor drame încep să observ și să ascult.

-Nu fac nimic ăștia în țara asta de căcat!

-Mie-mi spui? Nu contăm decât la vot, Mariano.

Sau:

-Sunt niște hoți. Pandemia nu e despre boală. E de bani.

-Păi noi nu știm!? E evident! Mi-a spus vecinu` de la patru, e doctor bun. Ginecolog.

Mai încolo, un tinerel spilcuit își exersează franceza, o combină cu romgleza. Săracu` corporatist! Chiar de e cu telefonul la ureche gesticulează furibund.

Rețetele de bucate care vor primeni Crăciunul gastronomic sunt și ele etalate. Nelipsitele țățisme ori gâlceava iscată din nerespectarea rândului conchid trei sferturi de oră de așteptare.

Ajung la triaj, acest sport în care răbdarea pacienților necesită anduranța clădită cu broboane de sudoare în vremurile alimentelor achiziționate în funcție de noroc sau pile cu cartela. Și, după ieșirea din tranșee inamicul e hilar. Adică răspunsul la o singură întrebare: Aveți simptome de COVID?

Pe secție, asistentele mă îmbie spre a mă interna două săptămâni sau către o îngrijire medicală în ambulatoriu; nu contează. Iar consultația se desfășoară în fața unui auditoriu impresionant, format din 4 (patru!) cadre. Tinere și drăguțe. Cu corpuri îngrijite și forme proporționate. Ce armonie!

După un șir, scurt, de întrebări și răspunsuri sunt invitat să mă dezbrac ”până la chiloți”. Ma aflu în mijlocul lor. Număr oi, mă gândesc la Sapiens, proiectez nuanțele în care să zugrăvesc garsoniera și-mi jur că orice ar fi nu privesc asistentele. Juma` de ceas stau cu frica în sân, îmi e teamă să le privesc în ochi. Trec peste palpări și ipostazele corporale în care am fost pus după ce m-am lepădat de hanorac și pantaloni.

Consum restul zilei acordând o oră life coach-ului și o alta psihoterapeutului. Mai multe ceasuri trec și ele în clădirea din beton și sticlă, bântuită de câțiva. Aplic bife livrabilelor silnice, pardon, zilnice. Iar acasă, târziu în noapte, la lumina lumânării și la umbra fumului trabucului, risipit deasupra coniacului, am privilegiul să observ din nou. Să simt. Să trăiesc complementaritatea dintre parfumuri, creme, loțiuni fine bine alese, fermitatea desăvârșită în oferirea plăcerilor cu care am fost hipnotizat și această garsonieră ascetă pe care o ador… Excepțional contrast! Iar adorm zâmbind.

Fotografia care ilustrează acest material aparține Jessicai Pamp și a fost preluată de pe Unsplash.

- Comentezi?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.