Din culise

A trecut pandemia. Măcar pe hârtie. Însă old habits die hard, cum formidabil transpune pe linie melodică Mick Jagger.

Revenim ori ba la birou. Însă nu contează, stupoarea e la tot pasul. Dacă te extragi puțin din cotidian și te observi. La birou ești tot cu laptopul, tot cu cafetiera – goală, înconjurat de alte birouri – și ele nepopulate; adică tot cu tine. Playlist-ul YouTube-ului e același, Spotify-ul nici el nu-i diferit de ieri ori alaltăieri. Credeai că ai scăpat de izolare revenind în clădirea de sticlă. Însă colegii care din politețe te băteau cândva pe umăr nu-s acolo pentru a-ți oferi confirmări insipide.

Acasă, spre deosebire de birou, lucrai cocoțat în vârful patului, echipat în pijama ori în ce te prindea somnul după o sticlă cu vin, țigări destule, multă melancolie și te miri ce alte conversații pe WhatssApp, de care ai avut parte în ajun. Și tot la margine de urbe locuiești, într-un cartier din care nu ieși dacă mașina e pe pană și nu știi să schimbi roata de rezervă.

Constați că indiferent de unde livrezi, în puterea vieții fiind, ajutat de vreun terapeut obscur, că ai un drum de care habar nu ai, iar ceea ce lipsește nu e forma, ci fondul. De mult singurele tale repere au ajuns să fie câte o promovare pe verticală ori vreo mărire salariala infimă.

Periodic cunoști un el/o ea, moment în care instinctele se (re)activează. Deși îți dorești companie, reușești să îndepărtezi pretendentul/a de la primele tatonări. Cum? Prin ipocrizia care te-a caracterizat o viață.

Dar, că tot s-a terminat vinul, pelicula se ridică și observi cum viața ta a ajuns să fie exclusiv corporația, iar restul, ce-o mai fi, e un fiasco total, culmea!, dat de training-urile asidue în direcția așa-zisei dezvoltări personale. Nici măcar pianul de pe fundal, pe care ți-l impui a-l asculta, nu te salvează decât de aparențe. Ești captivul propriei neputințe alimentată de competiția cu ceilalți din jur. De parcă ar conta.

Timpul petrecut în clădirile de sticlă și noile repere date de obiective, misiuni, proceduri, standarde și KPI-urile, devin un malaxor din care nu poți ieși decât un corporatist desăvârșit. Sufletul ajunge să fie inert, iar luciditatea o stare de evitat, generatoare de depresii severe.

Și te agăți din nou de aceeași tastatură, același smartphone, ridicând ochii spre iminentul teambuilding în care sigur vreun coleg, vreo colegă, după câteva pahare, îți va zâmbi ademenitor.

Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Diego Calabrese și a fost publicată pe Unsplash

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.