Necesitatea feedback-ului pozitiv

Totul e bine când se termină cu un feedback pozitiv” postulează o axiomă corporatistă. Mai pe românește, fără o bătaie pe umăr la sfârșitul zilei viața e pustiu, iar a doua zi, ferească CEO-ul, poți reveni la birou văduvit de entuziasm.

Ca debutant în sistem, simt presiunea obiectivelor. Traning-ul și email-urile îmi explică și îmi reamintesc misiunea mea pe termen mediu și lung. Stand-up meeting-urile mă informează cu privire la stadiul intermediar al proiectului și îmi administrează delicat șuturi în fund, pardon, task-uri pe termen scurt.

Văd în aceste întâlniri oportunități de a mă dezvolta profesional și personal. Indiferent cât de focusat aș fi pe obiectiv, nu strică să îmi reamintească cineva de 3 ori pe zi ce am de făcut. Bonus, obsesia evidenței că sunt sub așteptări mă energizează și mă motivează să fiu (și) mai productiv. 

În condițiile în care la majoritatea pașilor intermediari ți s-a explicat că se poate mai bine, ultima întâlnire de proiect ar trebui să fie inconfortabilă. Autocritica și asumarea imperfecțiunii par singurele lucruri onorabile, ideal urmate de sepuku.

Corporația însă are o altă logică; ultima întâlnire este mereu ocazia perfectă pentru a deschide șampania și de a lăuda rezultatele (foarte) bune ale proiectului, efect al implicării consistente a fiecărui membru al echipei.

Evaluarea finală este similară cu ultima zi de școală din ciclul primar. Toți suntem colecționarii unui impresionant palmares de FB (Foarte Bine, nu Facebook pentru cei fără copii). Doamna ne laudă pe toți, iar fiecare dintre noi primim premiul întâi cu coroniță.

Și uite așa, mângâiați pe umăr și cu vanitatea măgulită, suntem împliniți de ceea ce facem. Evident, dacă nu știm să citim printre rânduri. Cum să nu iubești Corporația?

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.