Simt nevoia unei aventuri

Alarma de dimineață, cafea, trafic, job, Facebook, LinkedIn, trafic, shopping, copil, nevastă, TV, somn (nu neapărat în ordinea asta). Unii ar spune că este un program firesc pentru un corporatist de ’40, cu burtă și chelie. Eu însă îmi doresc mai mult. Vreau să depășesc în alergare, cu pieptul bombat, doamne și domnișoare cu carnea fermă, să alunec pe schiuri pe pante abrupte, să mă cațăr pe munți înalți și să cobor în avene adânci, să sar cu parașuta, după care să mă scufund în mare. Și da, am o fantezie aparte cu călăritul unui motor de touring care să îmi satisfacă setea de viteză.

De ce naiba am crizele astea? De ce nu mă bucur de confortul meu când mă uit la Asia Express sau nu mă simt norocos în dragoste când mă uit la Insula Iubirii? De ce nu refulez în training-uri de dezvoltare profesională, nu încerc să mă reinventez prin intermediul unor ședințe de consiliere profesională sau, și mai bine, nu mă tratez prin intermediul unor ședințe de terapie? 

Dacă tot mi s-au umflat venele de la tâmplă, de ce naiba nu îmi fac abonament la Word Class și mă dedic unei diete alcătuite din salată Fru Fru și SaladBox? În acest fel privirile colegelor de la job sau a populației feminine din Mall ar zăbovi mai mult asupra mea. Cu puțină șansă (și mai mult alcool) aș putea chiar spera la o sudare neortodoxă, dar consistentă, a echipei în timpul ședințelor de team building organizate cu mult aplomb de cei preocupați de personalul corporației.

Dintr-un motiv straniu nu reușesc decât să adun dorințe sterile, generatoare de frustrări. De ceva vreme, după alarmă, cafea, trafic, job, Facebook, LinkedIn, trafic, shopping, mă rezum la privitul ploii mărunte pe geam. Vinul îmi este singurul prieten loial.

De dragul evadării din rutină, azi am intrat într-o librărie și mi-am luat o carte. Fără să o deschid, am abandonat-o lângă laptopul de serviciu. Tastatura, termopanul cu vedere la blocul gri din față, vinul și pianul lui Chopin mă atrag mai mult.

Simt că e din ce în ce mai greu să mă rup de această atrofiere fizică și mentală, iar pe măsură ce practic tot mai eficient abandonarea viselor, mă împrietenesc tot mai mult cu alcoolul.

Oare voi reuși să mă mobilizez și să mă bucur de adrenalină alături de NoGravity Club? Oare voi reuși să îmi schimb poza de profil cu una care să reflecte ce zace sub carcasa asta care începe să ruginească?

Poza care ilustrează aceste reflecții îl reprezintă pe Maurice Herzog la prima ascensiune a vârfului Anapurna (8091 m altitudine) pe 3 iunie 1950, ascensiune realizată fără măști de oxigen.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.