Descopăr emoticoanele

Deja-s patru săptămâni de când pixul nu mă mai ascultă. Și nici tastele. Nu se leagă ideile, inspirația a apucat-o într-aiurea; nimic din ce știam și devenise confortabil nu are face sens. Doar Come Give Me Your Hand.

Nici vinul nu mai e ce-a fost. Ceaiul Rooibos cu căpșuni, trandafiri și zmeură i-a luat locul. Am renunțat la fumat, la cafele și la shaorma. Doamne!, am slăbit (mult), dorm bine de tot, fac sport! În ritmul ăsta … mor sănătos.

Mi-a rămas doar posibilitatea unui concediu, deloc lung, fără plată, pe care această redacție mi-l acordă tacit. Cele pentru căsătorie, naștere copil, deces, voluntariat ori altele ies din calcul, aidoma celor pentru adopție, copil cu handicap, evenimente religioase, studii. Iar ăla de odihnă e un nonsens, nu pot păcăli redacția. Ăștia, pardon, colegii știu că-s ca lovit de tren. Ca să n-o spună p-aia dreaptă, franc – se bârfește că-s îndrăgostit. Nu știu câtă vreme mai tolerează ineficiența de care dau dovadă.

Pe grupul Corporatistul din WhatsApp nu mai vine nimic. Bag de seamă că sunt menajat, să nu spun mazilit. Rarele interacțiunii cu echipa se rezumă la întâlniri scurte, de la distanță, cât se poate de protocolare. De complezență.

Mai nou, mă delectez cu conversații diurne și (mai ales) nocturne. Descopăr pictogramele pe care le-am hulit din toți rărunchii – unicorni, curcubee, pupici, obraji îmbujorați, zâmbete și toată pleiada animăluțelor înduioșătoare. Îmbrățișez fără vreo remușcare siropoșeniile vecine cu teribilul patetism.

Simt că nu mai suport să adorm așa, zâmbind. Îngrijorarea se ivește și-n zori, atunci când pacea și armonia se conturează în aceeași beatitudine. Iar trăirile nu se coordonează cu rațiunea neam. Mă văd neputincios și temător în fața acestui idilic necunoscut.

Colac peste pupăză Hașerista, Observatoru, Economistu și ceilalți care au tot mărit redacția, țin bine de tot Corporatistul.ro. Mă bucură să observ că nu mi se simte lipsa. Perspectiva asta subliniază ceea ce demult am învățat: nu contez la scara timpului, cu atât mai puțin la cea a Universului.

Mai ieri mi-am permis să înrămez concluzia ultimei conversații avute cu Observatoru:

– Am și uitat cum e să scrii.
– Hahaha. Îți revii tu.
– Da, din păcate îmi revin. Cândva…
– Atunci nu te grăbi!

Angajatorul ăla care plătește și leafă mă vrea și el pe baricadele key performance indicators, succes factors și vasta pleiadă a livrabilelor cotidiene. Îmi solicită voalat overtime, mai multă implicare, și mai multă eficiență, depășirea limitelor musai pe orizontală; verzi și uscate.

Iar eu nu dau doi bani pe plata utilităților, a ratei garsonierei periferice, a pensiei alimentare și pe discount-ul oferit la ședințele de coaching, parenting și terapie. Chiar nu pricepe că sunt Loud Like Love!?

Fotografia care ilustrează acest material aparține lui MItchell Griest și a fost preluată de pe Unsplash.

- Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.