Corporatist pe munte

Scriu acum, la trei zile după agonizanta zi de sâmbătă; abia m-am lepădat de sudalme și, în sfârșit, pot mișca degetele pentru a mânui pixul și tastatura.

Sălbaticii de la NoGravity Club m-au cărat după ei pe munte… Las deoparte că în afara a două ture de Herăstrău, legate, la pas, cam o dată la două luni, nu-mi mișc hoitul decât pe pat, dintr-o parte în cealaltă sau spre frigider. Și, mai rar, spre budă, la Mega, plus câțiva pași pe bandă la WorldClass-ul din mall.

Sigur colanții, cu care mai nou stau și-n casă de când temperatura ambientală e identică cu cea din casele occidentalilor, nu erau suficienți pentru o drumeție de câteva ceasuri în condiții de iarnă. Astfel, după câteva ore petrecute la raionul de drumeții a Dechatlonului și câteva mii bune de lei lepădate colea, umplu șifonierul.

Bocanci rigizi, colțari, șosete dichisite, pantaloni din polar, două bluze termice, un hanorac fleece, pufoaică, geacă de vânt, căciulă serioasă, mănuși așijderea, o bandană (sau buff, așa-i spun munțomanii), bețe de trekking, un piolet, rucsac (geanta pentru laptop nu se preta), ochelari și soluție de protecție solară, toate mi-au umplut nu doar dulapul, ci și jumătate din garsonieră.

Al doilea șoc a fost trezitul. O astfel de epopee necesită depășirea limitelor; ceasul sună la 4 – aș spune noaptea, asta nu-i oră nici măcar matinală. Iar pornirea în traseu, după un drum cu mașina de 3 ceasuri, e sinonimă cu … nu vrei să știi. Nu am încălțat asemenea clăpari vreodată, bețele mă împiedicau, greutatea rucsacului părea a unei pietre de moară, iar tot echipamentul ăla straturi-straturi… Doamne! Nu pomenesc despre hidratare și nutriție; nu am înțeles nimic!

Cele minus 7 grade Celsius de la baza muntelui m-au descumpănit și mai mult, iar pragul depresiei l-am atins când, pe culmea vieții fiind, gradele au mai scăzut nițel iar vântul mi-a arătat cât de insignifiant sunt. Sălbăticia iernii părea desăvârșită într-un spectacol cum nici în efectele speciale ale vreunui blockbuster n-am văzut. De trăit nu încape discuție.

Am ținut-o așa vreo 9-10 ore. Dacă spărgeam și poteca azi nu cred că mai ființam, pur și simplu. Ghizii ăștia păreau tractoare. Se succedau în fruntea grupului afundându-se în zăpadă cu o cadență metronomică. Din ce-s făcuți? Nu știu… Nici nu mă interesează dacă sunt buni soți, tați iubitori, amanți desăvârșiți. Cert e că se pricep pe munte.

Cabana lu` pește, vai de mama ei de altfel, a semănat cel puțin cu un răsfăț la Ritz, cu tot cu suflet(e!). Ceaiul, chior, a fost divin, iar ciorba, insipidă și inodoră, a fost mult peste aia de-o prepară Gordon Ramsay. Temperatura din cabană nu depășea câteva grade peste zero, dar în comparație cu cele minus 25-30 resimțite afară, m-am simțit ca-n saună.

Cât e de plăcut să-ții simți iar fața și degetele membrelor!

Am parcurs 18 km, am câștigat peste 1500 m altitudine, am slăbit trei kilograme, am văzut peisaje ireale, m-am surmenat fizic, am suferit psihic, am descoperit aventura într-un cadru natural glacial, dar subliniez răspunsul pe care acum l-am găsit. De ce merg oamenii pe munte?

Că tot sunt pe cai mari, îl voi suna pe managerul de la Training; îi explic imediat care-i diferența dintre manual și realitate.

Fotografia care ilustrează acest material aparține Nathan Anderson și a fost preluată de pe Unsplash.

- Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.