Toamna se numără bobocii și sticlele de roze

O lungă perioadă în viața mea am fost full-time HR-istă și part-time mamă. Cele câteva ore în care eram mamă veneau de regulă seara și în weekend; în restul timpului (uneori și noaptea în vis) eram corporatistă, iar gândul era focusat spre binele suprem al corporației. Mă trezeam cu gândul la EA, adormeam cu gândul la EA.

Apoi a venit pandemia peste mine și toți ceilalți părinți. Orele matinale petrecute în fața oglinzii căutând nuanța perfectă de blush pentru zi au fost înlocuite cu pregătirea micului dejun pentru plod odor; latte-ul venti de la Starbucks pe care îl savuram până târziu dimineața a fost înlocuit cu DonCafe la ibric, iar pauza de masă luată obligatoriu la Salad Box în Mall (loc ales strategic pentru a putea fi văzută de toți colegii), a fost înlocuită cu mâncarea de mazăre pregătită în weekend și servită în ritmul „Bleah! Nu îmi place!!!!” în bucătărie.

Întâlnirile ținute în sălile de ședință, cu cana de cafea aburindă în față, admirând din vârful clădirii de sticlă orașul care avea un suflet al său, s-au mutat in online.

Zumzetul proiectorului a fost înlocuit de „Mami! Mami!!! Maaaaaaaaaaaamiiiii!!!!”, discuțiile pe care le puteam susține spontan, fără emoții, au început să aibă nevoie de pregătire. Se pare ca îmi găsesc mai greu cuvintele în engleză sau în română atunci când pe fundal se aud oalele și farfuriile zdrăngănind în bucătărie.

Dar chiar și pregătirea temeinică dispar prin magie atunci când, după ce mă pun pe Mute și întreb „CE FACI ACOLOOOO!!!” aud „Stai liniștită, mami, îmi fac ceva de mâncare”, apoi aud sertarul cu tacâmuri (și cuțite!) deschizându-se.

Fiul meu mi-a fost un real calvar ajutor în pandemie. De exemplu, într-una din ședințele cele mai sensibile ținute pe Zoom, în care urma să anunț un angajat că își va pierde locul de muncă și încă tatonam terenul și discutam despre ce posibilități stau dincolo de zona de confort, puștiul meu s-a apropiat de mine – deci și de microfon – și a întrebat tare „mami! Dar fata asta nu se supără că o dai afară? De ce încă nu țipă la tine?”

Cu o alta ocazie, în care discutam bugetele cu Directorul Financiar pe România în cadrul unui video-call pentru care am făcut chiar efortul să mă aranjez – adică am schimbat tricoul cu o cămașă mai de Doamne-ajută și mi-am pus și sutien – explorând o posibilă reducere de personal pentru 2021, fii-miu a intrat în cameră, așa cum l-am adus pe lume acum 7 ani și a început să danseze în fund(al) pe ritmul lui Jason Derulo – Savage Love. Cumva nici eu și nici Directorul Financiar nu am reușit să finalizăm discuția în acea zi.

Dar gata! De la începutul lunii septembrie se vedea luminița la capătul tunelului; am început să număr zilele până la 14 septembrie. Dar stai! Că încă nu știm dacă începe școala de acasă, sau dacă merge fizic în clasă sau dacă va exista o variantă mixtă.

Miss Teacher a fost drăguță și ne-a trimis câteva mesaje pe WhatsApp ca să ne lămurească care este situația la școală.

În prima zi, ne-a întrebat dacă avem cu toții acces la Internet și terminale pe care copiii să poată învăța on-line. Desigur că am răspuns că da, noi toate mămicile part-time devenite full-time, normal că toți copiii au pe ce învăța DE ACASĂ! Probabil că și ele, ca și mine, au deschis atunci o sticlă de roze, au umplut un pahar maaaare și l-au dat peste gât cu gândul că mai urmează încă un an de coșmar gestionat corespunzător responsabilitățile profesionale și cele personale.

În ziua următoare a fost anunțată sala în care se vor desfășura cursurile, respectiv parter, sala 3. Eh! Iată un alt motiv pentru o nouă sticlă de roze! Se pare că până la urmă copiii noștri vor merge la școală, iar vom avea o viață pentru cel puțin 4 ore în fiecare zi de luni până vineri.

Au urmat pregătirile pentru școală: echipamentul obligatoriu format din cămăși, tricouri, blugi, șosete și chiloți, toate cumpărate on-line de pe About You (că doar nu ne ducem în aglomerație, nu e sigur); rechizitele trimise de Miss pe WhatsApp și gata, nu? NU! Partea cea mai complicată abia începea. Trebuiau cumpărate produsele de igienizare a mâinilor, șervețele – dezinfectante, uscate, și umede, dezinfectant, săpun, măști pentru copii (noi și frumoase, că doar nu o purta tocmai al meu mască banală de la farmacie – e drept că până la Mega nu am avut o problema cu ele, însă în clasă nu se poate să fie la fel mai prejos ca ceilalți).

Aseară, când am făcut ghiozdanul pentru prima zi de școală, am remarcat că acesta era cu 2 kg mai greu decât anul trecut. E și normal! Sticla de 1,5 l de dezinfectant nu e ușoară, pachetul mare de șervețele Dettol cu care să șteargă banca „la începutul orelor și de câte ori este nevoie” mai adaugă câteva sute de grame, pachețelul cu mâncare și apa necesare și uite așa a ajuns să aibă un ghiozdan mai greu decât poșeta mea de corporatistă. Mă gândesc cu îngrijorare la momentul în care, în fiecare zi, pe lângă cele de mai sus, va avea de cărat și caietele și cărțile pentru ziua în curs…

Azi dimineață la ora 7.00 am pornit spre școală. Regulile pentru prevenirea răspândirii virusului spun că intrarea la clase se va face decalat, la fel și programul de pauze și final de ore, pentru fiecare clasă din școala. Noi am tras bățul scurt se pare, căci începem cursurile la 7.30, iar la 7.20 se intra la clasă.

Daca anul trecut mi-am ținut copilul de mână până a intrat în clasă și am furat chiar și câteva poze clasice cu el în bancă, ținând stiloul în mână. Azi Miss a venit și mi l-a luat din fața porții, l-a încolonat cu restul colegilor și au pornit spre clasă. Primii pași în coloană s-au făcut păstrând o distanță de un braț între ei, însă o data trecuți de poarta școlii, rândurile s-au rupt, copiii s-au repezit unii către alții și, bucuroși de revedere, au mers către clasă ținându-se de mână.

I-am urmărit cu privirea. Mi-am amintit cum în primul an de grădiniță când mi-a adus acasă toate bolile posibile și nu pot să nu mă întreb dacă anul asta nu îmi aduce alte „bucurii” noi acasă.

Dacă ne îmbolnăvim voi face video-conferințe pe hotspot, cu fii-miu de mână pe holul spitalului, păzind-o de maică-mea, care a insistat să își ia nepotul de la școală.

Cu toții avem nevoie de provocări menite să ne dezvoltăm profesional. E deja 8:00, mă duc să îmi mai cumpăr o sticlă de roze!

Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Chris Montgomery și a fost preluată de pe Unsplash

- Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.