Filmul de la ATI (Anestezie și Terapie Intensivă)

Din osutășaișopt` ore ale săptămânii apuci să te privești vreo 10`, cu indulgență 15`. În acest proces, forma primează în fața fondului; machiajul ori smulsul firelor din urechi sau din nas devin obiceiuri la fel de sfinte ca și respectarea procedurilor care guvernează Corporația. Cu greu reușești mai mult din simplul motiv că nu mai ești aware of that. Astfel, te refugiezi în confortul tastaturii laptopului și smartphone-ului; fugi de tine ca dracul de tămâie.

Devii prizonierul zărilor mângâiate de confirmări, unde orizontul este pictat cu aproape clișeul „nu am nevoie de cei care îmi spun ceea ce am renegat”.

Evadezi, scuze, o apuci spre social media, unde profunzimea ta pălește în fața a ceea ce lași acolo. De la un caca desăvârșit într-o spirală perfect armonizată cu luciul smalțului budei și până la imagini cu plozii iubirii rodului accidentelor din Vamă / promovarea / depășirea condiției de pălmaș, totu-i postat în neantul internetului. Te spovedești digital zilnic, fără a ține post și fără a căuta iertare.

Reacțiile ălora care nu-ți vor aprinde vreo lumânare la căpătâi îți hrănesc egoul steril, pervertit oricum de ignoranța arătată proprie-i persoane. Procedezi fix ca-n gimnaziu sau liceu, când apartenența la dependența de un grup era mult mai importantă decât propria identitate.

Atunci, spre deosebire de acum, nu (prea) aveai de ales. Azi, cu toate că simți un zvâc pentru a ieși din rând, n-o faci; nu renunți la erezie. E confortabilă. Frustrarea, pe care-o identifici cumva, devine apanajul unui soi de asta e, n-am ce(-i) face.

Cândva, poate, la finalul proiectului pentru care ți-ai răstignit esența și ai renunțat șa bucuria vieții pentru niște himere, privești spre cei doi copii ai tăi zămisliți după team building-uri diferite, organizate de corporații diferite; constați că te-ai anulat.

Ciocolata, nici măcar ea, infailibilul Netflix sau chiar o ieșire în Vamă nu te pansează suficient; Singapore, voluntariatul pentru salvarea balenelor albastre, și el impus de împlinirea digitală a unor oameni pe care nu-i cunoști, sunt bifate.

Tot la mama te întorci, eterna terra forte. La confortul sarmalelor congelate și a traistelor trimise cu trenul ori cu rata. Iar acel te iubesc rostit din buzele ei tremurânde nu-ți va dezvălui decât inevitabilul deznodământ.

Ai stat în rând cu ceilalți, la fel ca-n gimnaziu, când nu puteai fuma dar totuși îți rupeai plămânii pentru a fi acceptat de nucleu. Abia acum, spre final, vezi mai departe de lizieră, afli că ești aparte. Desăvârșit chiar. Ești tu!

Iată cum personajul din Agonie și Extaz putea fi substituit cu tine. Cu amendamentul că Buonarroti a fost genial. Poate că și tu, chiar consacrat post-mortem. Dar, cu pletele deja amintire prăfuită, sau sânii lăsați, sau o burtă care nu mai poate fi suptă concomitent cu bombatul pieptului, rămâne valsul transpus în baladă. Te-ai irosit. November rain e cântecul de lebădă.

Fotografia care ilistrează acest text a fost făcută de Priscilla Du Preez și publicată pe Unsplash.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.