Vise și Idoli

Plin de elanul pubertății târzii am refulat încă din anul doi de facultate direct în clădirea care acum optișpe` ani avea mai puțină sticlă și mult mai mult beton. Atunci badge-urile de acces nu existau decât în cercurile selecte ale gulerelor albe, trotinetele electrice păreau desprinse din opera lui Jules Verne, iar berea deloc artizanală se bea preponderent la pet, chiar și în Centrul Vechi.

Erau vremuri în care posterele din sufragerie îi reprezentau pe Bill Gates, Larry Page și Steve Jobs. Peretele din dormitor era tapetat cu Samantha Fox plus Monica Belluci – întruchiparea feminității însăși. Ușa de la baie era acoperită, în interior, cu Sabrina, ahhh!, voluptoasă în costumul ei alb, ud, din Boys boys boys. Din Popcorn și Bravo decupasem imagini cu unele care ulterior au migrat la PornHub. Doctorii, avocații, inginerii ori profesorii nu au fost cool niciodată, basta.

Doream să am telefon pe birou, calculator, cafea la discreție. Nu mai spun de mașină, laptop și telefon acordate de angajator. Visam la șefie, oricare ar fi fost ea.

Cu trudă și multă sudoare am făcut pasul de la referent în cadrul actualului Call Center la Arhivă, ca ajutor al doamnei de acolo. Cerule, cum mai perfora, cum lega dosarele! N-am făcut față fizic, cum nici lexicul ori dicția n-au fost suficiente pentru a prelua apelurile nemulțumiților, iar  șansa m-a purtat la Administrativ, pe postul de șofer. Eram trei; numai unul al directorului general. Câtă invidie pe noi!?

Tot așa am jonglat între departamente ocupând poziții obscure până când am realizat că nu am stofă de șef, ulterior manager. Pozițiile importante, cheie, sunt pentru alte șulfe, ca și mine de altfel, doar că mai dibace în a-și atinge scopul meschin. Aceste detalii, deloc de neglijat, au făcut diferența, iar când am realizat suficiența de care sunt capabil am încercat o reconversie, însă nu profesională – am rămas să jonglez cu cifrele în Excel-uri diverse, iar din când în când cu raportarea acestora. Și nu, nu am mașină sub șezut, laptop ori telefon mobil.

A fost declicul în care posterele cu cei trei corifei ai mileniului trei au fost smulse din piuneze și terfelite în acele tocătoare de hârtie din corporație.

Am început să mănânc doar de două ori pe săptămână de la KFC, numai vinerea la Mc,  cartofii prăjiți i-am înlocuit cu cei răscopți, iar după ce am slăbit 26 kg și am scăzut sub sută, am procurat o linie outfit de alergare montană: adidași, șosete, colanți, maieu (și el mulat), plus șapcă. Foarte important, am rugat-o pe mama s-o rărească cu tocănițele și prăjelile, am trecut pe hummus și avocado, semințe de in, brânză din caju, fructe deshidratate și produse fără gluten ori E-uri.

De aici a fost doar un pas pentru a intra în lumea sportivilor amatori, majoritatea proveniți și ei din corporații. C-o fi la modă, că te trimite șefu` pentru o poză adăugată la gazeta de perete, pentru a o impresiona pe colega de mouse, n-are importanță, cert e că weekendurile mele erau pline cu crosuri montane, semimaratoane stradale și concursuri de MTB.

Am rămas un simplu executant în corporație, o poziție care nu implică răspundere neam; fac ce mi se spune. Iar asta m-a liniștit, am constatat că nimic nu gravitează în jurul meu. Pot face, culmea!, ceea ce pot nu ceea ce îmi doresc.         

Alți idoli, astă-dată din lumea sportului SF, au umplut peretele din sufrageria garsonierei acum, proprietate personală, achiziționată în Prelungirea Ghencea, la demislolul unui bloc lipit de linia centurii capitalei. Adică niște pământeni veniți cumva de pe Marte.

Săptămâni la rând de înot în ape deschise și fluvii, ultra triatloane și maratoane, alergări în jurul Alpilor și peste ei, să fugi în arșița Saharei ori la capătul înghețat al lumii și alte și alte trăznăi, i-au transformat pe acești oameni în zeitățile corporatistului din mine. Chiar și rețelele sociale îi desăvârșesc în toată aura cu care sunt înconjurați; o droaie de follow-eri ne închinăm la ei.

Și i-am abordat pentru un proiect foarte fain (ei au spus-o, părea din suflet). Culmea, conversația cu ei prin viu grai m-a făcut să mă simt imens, foarte important. Probabil și ei, nelucrând în corporații, au trecut prin training-uri intense în te miri ce laboratoare de șlefuirea a omului și dezvoltare personală.

De la sfârșitul lui aprilie acești coloși care și-au dat cuvântul pe nerăsuflate mă tot amână. Ce antiteză între entuziasmul interacțiunilor tête-à-tête din trecut și tăcerea de acum; fantastic contrast! La fel ca în copilărie, m-am închinat la chip cioplit.

E evidentă frustrarea pe care-o trăiesc, însă, păstrând stindardul corporatiștilor sus de tot, citatele motivaționale sunt și la căpătâiul meu. Așa că mă răcoresc cu o artizanală, la doi metri de oricine, undeva pe cheiul Dâmboviței, rumegând when you fully trust someoane without any doubt, you finally get one of two results: a person for life or a lesson for life.

La cât de ridicat e nivelul meu de naivitate, probabil mâine-poimâine voi găsi alte repere „imuabile”. Adică tot nu însușesc materia! Păcat că în toate aceste căutări mă tot ocolesc; poate cândva, chiar și accidental, mă voi întâlni (și) cu mine.

Fotografia care ilustrează acest material aparține lui Hennie Stander și a fost publicată pe Unsplash.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.