Depresii de sezon

Poate e groaza de COVID-19, poate e groaza de traiul în doi, în 30-35 mp așternuți la demisol undeva în Popești-Leordeni, mai departe de locul în care și-a înțărcat mutu` iapa. Doamne ferește să scap telefonul pe gresie!

Șezlongul din Thassos pare o utopie în 2020, all inclusive-ul din Antalya va fi înlocuit și el cu Pate Bucegi, iahnie de sasole tot din conservă și apă de la robinet. Gemul de prune făcut de mama va lua locul avocadoului, iar zacusca va devansa humusul. Restul timpului rămas va fi greu de umplut, cumva tot cu mine însumi voi da nas în nas. Și atunci frustrări, frică, panică; depresie în loc de bilanț. Că nu contează câți mor în accidente auto, câte avortează (să-mi fie cu iertare), subnutriții Africii nu intră nici ei în calcul, nici sărăcia lucie în care se scaldă mai mult de jumătate din populația Globului sau lipsa aerurului respirabil în metropolele care înghit milioane de muribunzi anual; lista poate continua.

Că tot lucrez remote, iar închiderea 5 To Go, a berăriei artizanale din Pipera și a Mall-ului din cartier mă împovărează teribil, zăresc buimăcit cartela de acces în clădirea acum părăsită pe a căror geamuri s-a așternut un strat gros de jeg. Sunt inutil. Dar la TV, pe lângă pandemie, isteri, nebunie și alte superlative mai mult ori mai puțin macabre, dau de unii pe care-i cheamă Cristi, Valter și Boro. Pe Wikipedia descoper că sunt trei sferturi din defunctul Iris (ce-o fi ăla?) cântă despre Amintiri. N-am așa ceva, mi-am renegat trecutul după ce i-am aruncat sapa în față lu taică-miu și-am venit pe primul tren la București.

Cardul, smartwatch-ul, abonamentul World Class îmi sunt de prisos după toți anii ăștia de împlinire cotidiană. E de cacao țara asta, mai ales acum când n-am ce face decât să zumzăi și să share-uiesc bășcălie pe Facebook. Nici nu știu ce stare să afișez, că toți ai mei sunt la fel în aste-timpuri de răstriște.

Furtul la teze, ciorditul merelor din livada lui Jürgen, parcatul mașinii și al tricicletei electrice pe trecerea de pietoni, chiștoacele aruncate pe caldarâm, focul pentru grătarul încins în inima Pietrei Craiului, atenția vârâtă în halatul medicului pentru a-mi acorda prioritate și atenție sporită, pilele de care m-am tot folosit de-a lungul timpului pentru obținerea atâtor beneficii imediate, ignoranța și aroganța arătate ostentativ celorlalți și toate acțiunile și inacțiunile raportate la altceva în afara propriei persoane mă bântuie dându-mi frisoane, la fel cum virusul ăsta nenorocit umblă brambura împărțind atâta frică. Aș da orice să întorc timpul și să încerc să ies din Ferma Animalelor, promit că aș face altfel!

Știința nu ajuns atât de departe încât să-mi faciliteze un restart, am tot săpat pe net, dar promit că de acum voi fi măcar un model de urmat pentru copiii mei din primele două căsnicii ratate. Dar mai întâi decongelez niște sarmale și pun de-o mămăligă. Am 8 kg de mălai, găsesc pe Youtube cum se prepară.

Imaginea care ilustrează acest articol se numește „A migrant laborer waiting for work in one of the packing houses near Canal Point, Florida” și a fost realizată de Wolcott, Marion Post în februarie 1939.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.