Toamna se numără KPI-urile

Toamna se numără bobocii, pardon, se fac evaluările intermediare ale KPI-urilor* anuale. E un moment bun pentru ca autorii acestui blog – Corporatistu’ și Observatoru’ – să își facă autocritica, pardon, analiza propriilor vieți. Pentru autenticitate, fiecare va vorbi despre celălalt.

Corporatiștii sunt rugați să nu schimbe canalul TV. Ambii autori au ajuns la vârsta în care viața lor se leagă intrinsec de Corporație; poveștile lor sunt pline de tâlc corporatrist, pe care puțini trainers & coaches știu să îl releve.

Observatoru’ despre Corporatistu’

Când mă gândesc la Corporatistu’, primul lucru care îmi vine în minte este o persoană care lucrează pentru aceiași Corporație de peste 10 ani, într-o poziție cu multă responsabilitate, care îi testează zilnic etica și integritatea profesională. Pentru a nu se plictisi și pentru a putea beneficia constant de noi provocări profesionale, departamentul său și-a optimizat permanent numărul de angajați, prin migrarea unora dintre ei la alte Corporații. Aceștia nu au fost niciodată înlocuiți.

În compensație, angajatorul i-a demonstrat constant în ultimii ani faptul că este apreciat în moduri neprețuite; nu i-a crescut niciodată pachetul de beneficii, deși munca și atribuțiile s-au înmulțit.

Înregimentat într-un lanț trofic destul de rigid, în care decizia unei promovări este preponderent politică și în care încrederea primează în fața competențelor, Corporatistului nu i se acordă multe șanse de upgrade financiar sau profesional.

Factor agravant, Corporatistu’ are credite la bicicletă, motocicletă, mașină și garsonieră și o pensie alimentară de plătit și, nu în ultimul rând, un hobby costisitor – sportul.

În aceste condiții, balanța financiară nu îi este favorabilă. Acceptă oarecum împăcat faptul că vacanțele în Sri Lanka, ba chiar cele din Leonido, îi sunt prohibitive, însă digeră mai greu faptul că până și o experiență plină de adrenalină marca NoGravity poate devini o provocare pentru bugetul lunar.

Se gândește pentru prima oară să își schimbe angajatorul pentru o creștere salarială (tot) pe orizontală. Mai mult, inspirat de modele sociale de succes, respectiv șoferul sau secretara de la Primărie care câștigă mai mult ca el, în condițiile în care au studiat și muncesc mai puțin ca el, sau de copiii acestora care după numai 3 ani de lucru în Marea Britanie își permit o casă în Timișoara, ia în calcul chiar să plece din țară.

Corporatistu’ rezistă fizic, dar mai ales psihic, într-un mediu în care și-a pierdut speranța într-o dezvoltare profesională durabilă, care să îi permită un trai confortabil pe termen lung, pe măsura studiilor, muncii, acțiunilor de voluntariat și contribuțiilor sociale pe care le face lunar.

În sinergia faptelor, Corporatistu’ s-a maturizat. El nu mai crede în lozinci; a învățat să citească printre rânduri, iar serile, atunci când nu alergă, înoată sau citește, își pune întrebări legate de propria viață și societatea în care s-a format și care continuă să îl modeleze.

În ciuda tuturor acestor vicisitudini, Corporatistu’ crede că viața e frumoasă. Stă drept și privește oamenii în ochi; aceștia i se par frumoși și fascinanți.

*Key Performance Indicator

P.S. din culise: După prezentarea acestui portret, Corporatistu’ rămas perplex; i se pare că acesta corespunde fidel realității (sau, pentru a-l cita „crudului adevăr”). Încă-i la podea, numărat; nu intră-n discuție vreo replică. Sperăm să-și revină …

Poza ca ilustrează acest material îl reprezintă Ewan McGregor, actor care a cunoscut celebritatea pentru prima oară în 1996 cu filmul Trainspotting (Din viață scapă cine poate). Fotografia a fost realizată chiar de fiica acestuia, Clara McGregor.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.