Reintegrare

Era timpul ca erezia să se termine. Antreprenoriatul, acest triumf al optimismului în fața rațiunii, s-a dovedit (și) pentru mine o activitate nesustenabilă.

Incapabil totuși să renunț, mi-am propus pentru moment să îmi convertesc inițiativa la o agricultură de subzistență, care, practicată part-time, să-mi confere iluzia „controlului” și a „dezvoltării propriei viziuni”.

Încerc să reintru în clădirile de sticlă, acolo unde ușa se deschide numai dacă porți badge-ul la gât. Mă bărbieresc și mă tund des, mi-am luat haine noi și îmi purific wall-ul de Facebook pentru a fi o prezența virtuală incoloră, inodoră și insipidă, indispensabilă unui corporatist cu șanse reale de promovare.

Așa am putut avea experiența revelatoare a câtorva interviuri cu manageri. Mă așteptam ca aceștia să fie niște angajații mulțumiți traiectoria lor profesională, care, pe bună dreptate, să se erijeze în ambasadorii companiei. Nu eram însă pregătit să mă lovesc de „exaltații companiei”, cei pentru care corporația devenise mama, tata, nevasta, amanta și copilul.

Ascultându-i, am început să am senzația că pentru a ajunge să ai „omuleți” în subordine nu (mai) este suficient să știi ce faci; logo-ul corporației, trebuie acum agățat deasupra patului unde dormi și ți-o tragi, conform planning-ului stabilit de comun acord cu angajatorul.

Acesta este sistemul. Reintegrarea mea, conform lui  O’Brien din 1984 a lui Orwell, cunoaște 3 etape: învățarea, înțelegerea și acceptarea. Am învățat și am înțeles. Oare voi reuși să și accept?

Fotografia care ilustrează acest text se numește Tottenham Teds și îi aparține lui Alex Dullow. Ea a fost publicată pentru prima oara pe 29 mai 1954 în Picture Post.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.