Menu

O sâmbătă doar pentru mine am avut ultima dată in dimineața nunții. Atunci am fost atât de șocat de ceea ce tocmai făcusem încât am avut nevoie de timp numai pentru mine.

A trecut ceva timp de atunci și abia astăzi m-am sustras birului dusului gunoiului, al spălatului geamurilor ori șmotrul faianței. Sunt iarăși rebel, mai puțin tânăr și mai puțin pletos. Dar, în esență, sunt tot eu, Corporatistul. Dar fără net, semnal la telefon, adică în sfârșit într-o zi liberă, fără telemuncă. Șed pe covorul moale al mușchilor așternuți sub Vârful Ascuțit, în colosalul Piatra Craiului. Fără nevastă, doar cu eterul și toată energia văzduhului.

Pentru că sunt sârguincios și aliniat noilor tendințe (nu și alienat?) văd acum clipele optime de a pune în practică cele mai noi noțiuni căpătate la ultimul curs intensiv de eficiență. Omul nou își optimizează totul, ermetizând timpii morți. El nu mai trebuie să fie, ci musai să facă. În consecință, rumeg opinia lui Ion Vianu despre eșec. Spunea Ion Vianu în dialogul avut cu Ioana Scoruș că „eșecul este un fel de succes parțial. Are ceva bun în el totuși. Ceva ai învățat, pe lângă ceva frumos ai și trecut. Data viitoare vei face mai bine. Sau descoperi că nu-i nimic de găsit. Te liniștești.” Și rumeg, cu palmele împreunate la ceafă, contemplând albastrul cerului, rumeg, rumeg. Răzleț, gândurile se intersectează cu slujba, nevasta, traiul zilnic. Toate formează un cumul pe care-l așez în barca ultimă, aceea în care liniștea-i zăbava. Doar după acceptarea eșecului.

Digestia-mi este întreruptă de dialogul, minunat de-a dreptul, chiar efervescent. Îl prind, mă prinde, sunt tot un zâmbet.

 – Nu, Cosmine, nu! Așa nu mai merge. Ne despărțim … și vedem după cum se așază viața. Am obosit în relația asta. Offf…

– Roxana, iubire, nu mai înțeleg. Pur și simplu nu te înțeleg.

– Vezi? Exact asta spun. În ultimul timp nu m-ai complimentat. Iar nevoile mele nu sunt importante pentru tine.

– Ce vrei să sp…?, iar îndoiala i-a fost frântă cu o lovitură puternică.

– Într-adevăr, nu-ți poți exprima emoțiile. Semeni cu un copil de care tre’ să am grijă.

– Sunt confuz. Roxi, eu văd…, însă Cosmin nu iese din corzi.

– Uite, asta e o mostră de egoism, tot la tine te gândești. Vorbești doar de persoana ta. Unde sunt eu în ecuație? Noi?

– Roxana, draga mea, facem aproape totul ca la început. Împărtășim pasiunile care ne-au purtat prin toți acești ani minunați. Trăim frumos, în armonie. Ce-ți lipsește te rog?

– Turele montane sunt periculoase, la fel și mersul pe motocicletă. Vreau să renunțăm la ele. Nici pletele tale nu mai sunt în concordanță cu maturitatea pe care un bărbat de 35 ani trebuie s-o afișeze.

-Of, măi omule, folosești acest „trebuie” care poate fi atât de relativ!

– Divagăm, nu despre asta-i vorba.

Cei doi drumeți m-au ajuns, sunt lângă mine. El, cam plouat, îmi cere un  foc pentru a sa țigaretă. I-l ofer zâmbind, iar omul descumpănit continuă drumul alături de partenera sa volubilă.

– Sigur, și acest obicei urât de care nu vrei să scapi nici măcar de dragul meu, nu mai spun de sănătatea ta.

– Ai uitat că așa m-ai abordat, în Vamă, cerându-mi un foc?

– Păi mă prosteam cu fetele, știi că nu fumez.

– Cum rămâne cu cele trei-patru țigări pe care le fumezi zilnic?

– Le pufăi, nu le fumez.

Dialogul, treptat, devine neinteligibil. Urmează un zumzăit, apoi dispare. El și ea continuă linia crestei spre Vf. Turnu. După atâta savoare, un gând se îndreaptă către Observator și al său rol. Parcă l-am substituit sau am devenit multitasking. Clar, încep să mă dezvolt pe mai multe planuri. Poate am ajuns în măsură să completez gândurile lui Ion Vianu către Ioana Scoruș cu remarca: „eșecul îți conferă sentimentul apartenenței la marea familie a celor care credeau că fericirea poate dura în timp”.  

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.