Menu

Am băut suficient vin ca să reîncep să scriu. Recunosc că numai acesta nu ar fi fost suficient pentru a-mi (re)găsi muza; muzica regretatei formații vocal-instrumentale Paraziții mă obligă să observ unde sunt, să simt enorm și să văd monstruos.

Privesc împăcat cei 4 pereți proaspăt zugrăviți, ca de spital, ai garsonierei confort III din fostul cămin de nefamiliști în care am revenit după 20 de ani. Interiorul minimalist, compus exclusiv din strictul necesar, mă face să mă concentrez pe esență, respectiv spre fereastra cu vedere la blocul construit recent vis-a-vis. Ciudat lucru, văd foarte rar lumini la ferestrele largi de termopan, străjuite de draperii groase, mereu trase. Oare căminul nostru este atât de deprimant pentru tinerii de succes, angrenați în credite în franci elvețieni, dinăuntru?

Pereții subțiri fac ca pianul lui Chopin, care cântă în surdină, să fie acoperit periodic de cearta domestică de alături. Armonia este afectată de neplata abonamentului de telefonie mobilă și, mai grav, de dificultatea achiziționării unui nou telefon deștept în rate. 

Am nevoie de aer, dar drumul către „libertate” trece printre găleți de lavabilă, așezate în dreptul fiecărei uși, pe post de coș de gunoi. Treptele sparte de mozaic mă conduc la canapeaua abandonată de câteva luni de la parter; s-a integrat atât de bine în peisaj încât nimeni nu o mai observă (sau folosește).  

Ignorând-o, 5 adolescenți mult prea preocupați de rețele sociale, străjuiesc blazați intrarea. Sunt o specie rară, crescuți și formați într-o singură cameră, alături de părinți care muncesc în ture diferite, cu ore de somn diferite, dar care, în ciuda acestui lucru, conviețuiesc funcțional de multă vreme.

Ușa de la intrare, din termopan reabilitat proaspăt, are deja o gaură în dreptul broaștei. Probabil vreun locatar, de profesie inginer scăpătat, care nu-și permite multiplicarea pastilei magnetice de la interfon, s-a gândit că poate fenta manual sistemul de închidere al blocului.

Ajung afară. Privesc blocul proaspăt reabilitate. Aici, cu 20 de ani în urmă, mi-am trăit cele mai prolifice 6 luni de studenție, alături de tatăl proaspăt divorțat. Căminul de nefamiliști m-a ajutat să înțeleg că cartea este singura evadare către spații mai largi.

Viața are însă umorul ei; mi-a oferit și insistă să-mi ofere numeroase experiențe educaționale. După o perioadă provocatoare de 9 ani de corporații și 7 de antreprenoriat, am revenit fortuit aici. Este locul unde, în puținul timp liber rămas după jobul (sper) temporar, fac duș, citesc, trimit zeci de CV-uri la corporații și dorm.

Dau o raită scurtă printre blocuri și Mega Image-uri, după care revin în cameră. Profit de liniștea din jur și mă pregătesc de somn. Mâine mă voi scula devreme și mă voi amesteca printre puținele gulere albastre matinale rămase în București.

Pun de-o parte Culmile disperării a lui Cioran. Mărturia sa de credință:

N-am admirație decât pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricând înnebuni și pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide

nu are nici un sens.

Capacitatea de a înțelege și urma proceduri, precum și creativitatea care nu intră în conflict cu corectitudinea politică, sunt cheia succesului. Semnele întrebării au fost călcate în picioare și înlocuite de un mare semn de exclamare.

Oare voi reuși să mă adaptez? Oare voi reuși să (re)devin CORPORATIST?

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.