Până când jobul ne va despărți

Prelungirea Ghencea, 29 februarie, ora 2133. Cu un pahar de vin roso divagăm, eu și amicul meu. Suntem … în pauză, îi sorb fiecare vorbă. Subiectiv sau obiectiv, interesat ori ba, văd, simt lângă această ființă savoare, un tot format din educație, muncă, seriozitate, nativa inteligență, încercări grele depășite; viață trăită. Foarte important de adăugat și căsnicia, acest stereotip indezirabil și bagatelizat de tineretul (i)luminat. Omu-i deja la a doua tinerețe în d-ale mariajului. De la nivelul celor șase luni luuungi scurse de când am îngropat propria-mi burlăcie mă înclin la soclul său (ce odă odioasă!). Cum a reușit? Devin și mai atent și îi sorb poveștile, înțelepciunea.

Legenda spune că există multe meserii care-ți pot salva căsnicia. Să fii soldat ori marinar, absent de acasă. Explorator nu, mereu riști să nu te mai întorci vreodată. De curând în nomenclator s-a iţit în scurta listă selectă a salvatorilor de căsnicii și vocația de corporatist sadea. Important, programul să fie în ture. Doamna intră în tura de zi, între 800 și 2100, iar donul lucrează noaptea, de la 2100 până la 700 – corespondează cu Statele. Rețeta garantează succesul, se elimină instant certurile și toată recuzita aferentă comuniunii în doi. Ea intră, el iese, timpul petrecut împreună e doar tangențial. La fel ca-n duetul dintre Andreea Bocelli și Helene Segara, în Vivo per lei. Acele clipe în care plouă cu dragoste, în care timpul se suspendă, iar copilul lor încremenește pe smartphone. Mirobolante scene! Ei, adulții, doar l-au zămislit. După ce plodul iubirii lor părăsește cuibul pentru aprés și after școală e ghidat prin WhatsApp și, răzleț, prin YouTube fie pentru filmulețele animate, fie pentru viitoarea carieră de vlogger. Cândva conjugal, azi patul e doar cald, iar camera neaerisită. Șosetele sunt tot pe joystick-ul consolei PS4 Pro; la început a fost Nintendo. Ea, telefonistă fiind, copleșită de call-urile inerente job-ului nu se mai supără, n-are energie, și adoarme machiată. 

O dată pe lună cinăm împreună, doar noi doi, căci copilul e trimis cu și pentru celeritate la Mc cu bona filipineză. E romantic și intim, la fel ca la primele întâlniri. Lumânările aprinse ne călăuzează privirile în timp ce noi doi nu contenim a ne minuna de ceea ce (re)descoperim la celălalt după mulți-mulți ani adăpostiți sub umbrela instituției căsătoriei:

  • Iar nu avem lumină, iubitule, de ce ai aprins lumânările?
  • Credeam c-o plătești tu, iubito. Dar e plăcută atmosfe…
  • Întreținerea? E în aceeași situație?
  • Da, draga mea. Când să o achit?
  • Într-o pauză de lucru, prin virament!
  • Ai uitat că nea Costel, administratorul, nu are acces la online, la nimic? Stăm la Bariera Domnești, nici canalizare, nici asfalt n-avem în cartierul ăsta rezidențial. Dar de ce te-ai albit, Coca, dragă?
  • Fane, lipsa curentului e sinonimă cu lipsa net-ului… Înseamnă că trebuie să stăm de vorbă în această seară.

Pauza se încheie cu telefonul sunând pentru a șasea dată. Nevastă-mea, grijulie ca o soție iubitoare de soț, răspunde mieros cu enigmaticul și alertantul „nimic” la întrebarea „ce s-a întâmplat?”. Pornesc spre casă, în celălalt capăt al capitalei, cu capul înghesuit între umeri, imaginându-mi verzi și uscate. Trist, sau vesel, e că relatările nu-s din imaginație.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.