Azi am venit din Team Building

Observatoru are dreptate. Weekend-urile se succed, le aștept ca pe pâinea caldă. Cam de luni.

Sunt fericit c-am scăpat de șeful ăla nasol, nepregătit nici pentru a coordona echipa de țesătoare de la Apaca, acum devenit manager după parcurgerea unui curs de două zile ținut la Marriott.

Cel mai fain nu e timpul liber petrecut exclusiv pe Facebook în căutarea citatelor ori a animăluțelor care fac năzbâtii ori a cursurilor de dezvoltare personală ori a evenimentelor dedicate socializării, nu. Team Buildingul e nirvana, apogeul anului calendaristic. Așa-i, Thassosul a fost detronat. L-am văzut doar de 8 ori în opt ani consecutivi.

Ieșirea cu echipa reprezintă punctul culminant. E ocazia perfectă de a lingușii. Foarte fain e când dialoghez relaxat, amabil, chiar amical cu ăia pe care-i înjur de vii și de cei trecuți în neființă la birou după ce pun telefonul în furcă sau cum s-o mai numi. Nu pomenesc de beția cruntă de la petrecerea tematică. Mirific, căci nu-i hâtra de nevastă-mea care să cenzureze umplerea repetitivă a paharului. Abordarea stagiarei directorului constituie bonusul.

Mahmur, a doua zi intru în jocul atât de drag nouă. Cum care? Cel al cărui rol e de-a suda echipa în perspectiva autodepășirii. Personale, și a planului. Normal, suntem cei mai buni, putem tripla realizările. Noi, speciali fiind, vom reuși. Ușor, poate oricine!

Conchid cu festivitatea de premiere … a tuturor. În organizația noastră toți suntem câștigători. De mult nu mai există învinși, pierzători. Indiferent cât ești de tăntălău, tot câștigător ești. Important e cum ți-o transmit; ăsta-i rolul comunicării și a corectitudinii politice. Ieșirea astă îmi dă un bust numai bun încât să cred alte câteva luni că sunt indispensabil companiei.

În autocar, pe drumul de întoarcere spre cotidian, văd în abisul memoriei muncitorii din copilărie. Curgeau de la sere, întreprinderea mecanică, fabrica de mobilă sau avicolă cu recuzita necesară traiului de zi cu zi. Toți, fără excepție, aveau în plase ceva luat de la bandă. Se descurcau, totul le părea etern și egoist. Nici o grimasă pentru ceilalți, pentru poimâine. Totul pentru acum, cel mult pentru mâine. La fel ca mine, dar la distanță de 30 ani.

Pictura folosită la ilustrarea acestui articol aparține lui Mircea Suciu și se numește Head to Heart (2) (2018).

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.